Nu fac politică. Dar politica nu mă lasă în pace, invadându-mă continuu, din toate părţile şi metodic prin oamenii care o practică precum şi prin cei care trăiesc pe lângă şi prin dânşii.
Sunt convins că pentru a face politică trebuie să-ţi meargă mintea. Ca să ajungi în parlament, în fruntea unui partid, a unui minister sau în fruntea statului, musai trebuie să ai şi alte calităţi.
Dar odată ajuns acolo, înainte de a te apuca de treabă, cred că depui un jurământ. Şi în jurământul pe care-l depui în folosul poporului, în faţa steagului, a imnului şi cerând ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să spui că nu vei minţi, nu vei trişa, nu vei fura sau tolera pe oricine care face aceste lucruri.
Şi atunci, de ce oamenii politici sunt suspectaţi şi acuzaţi c-ar face exact invers?
Nu cumva este vorba despre altceva, ceva discret, profund, uşor de diagnosticat dar greu de evaluat?
În urmă cu 200 de ani, referindu-se probabil la aceeaşi problemă, Napoleon a spus că în politică, prostia nu e un handicap. Avea dreptate, că dac-ar fi, ce avantaje şi-ar trage unii. Se cunosc dânşii!
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere